Au trecut trei ani. Mi-am dăruit sufletul unui criminal în serie fără să ştiu că sfârşitul va fi unul sângeros.
M-a ucis cu sânge rece fără să-i pese de nimeni şi de nimic, fără să se gândească la consecinţe, fără să se gândească la trecut. Îmi amintesc şi acum ziua aia, se anunţa o zi însorită cu soarele care ne mângâia cu razele lui. Mă simţeam atât de bine, relaxată, şi cu zâmbetul pe buze până când inevitabilul s-a produs. M-a împins în braţele celui mai de temut inamic care poate exista pe faţa pământului, m-a aruncat în ghearele morţii... singurătatea. Raţiunea mea se lupta cu inima încercând să o convingă că trebuie să uit totul şi să trec peste însă inimii nu-i poţi da ordine. A îndreptat arma spre mine şi.. BUM.!!! Nici măcar n-a tremurat, nu a schiţat nimic pe chipul lui cândva angelic.
Am căzut lentă la pământ, speriată, şocată şi tristă. În momentul în care m-a văzut cum zac pe jos, lipsită de apărare, fără aer, se uita la mine de sus cu o privire incertă.
Credeam că sufletul meu nu mai avea scăpare, credeam că va fi mort pentru totdeauna şi incapabil de a mai iubi din nou.
El a vrut să-şi continue viaţa, mi-a întors spatele şi a mers înainte.
Nu ştiu cum, dar a mai rămas o picătură de viaţă în mine şi cu ea am încercat să-mi continui viaţa. M-am luptat din greu să mă ridic şi să redevin eu, să-mi vindec sufletul distrus în mii de bucăţele. Mergeam pe stradă, printre zeci de mii de oameni şi mă întrebam "Oare ei sunt toţi fericiţi şi au sufletele întregi?". Eram speriată, cu lacrimi în ochi încercam să caut drumul spre casă. Eram atât de departe de casă încât credeam că nimic din ce am făcut şi ce voi face nu va merita vreodată efortul. Uitasem cine sunt, uitasem ce vreau, uitasem toţi oamenii frumoşi din jurul meu, eram doar o străină într-o lume necunoscută. Eram conştientă că trebuie să ajung cât mai repede acasă, să îmi revin dar cea nu mă lăsa. Amintirile nu mă lăsau să mă întorc înapoi, nu mă lăsau să găsesc drumul spre casă, amintirile erau prea incerte, prea dureroase iar sufletul meu nu mai avea puterea necesară pentru a le face faţă.
În ziua în care am reuşit să ajung la destinaţie am văzut asasinul sufletului meu. Diavolul stătea pur şi simplu şi regreta crima comisă fără pic de milă. Am trecut ca vântul pe lângă diavol, am ajuns acasă, iar acolo am dat peste restul amintirilor mele cu acel asasin. Mi-a fost greu la început dar cu timpul am învăţat că trecutul trebuie lăsat în urmă, iar amintirile frumoase nu trebuie să le regret oricât de gravă ar fi crima comisă.
M-am întors în locul în care el îşi plânge de milă, în locul plin de "îmi pare rău" şi privindu-l de sus i-am zis:
"Nu simţi nici măcar un sfert din durerea pe care mi-ai provocat-o fără pic de milă, asta nu e nimic. Chiar îmi pare rău că te văd în halul ăsta, nu mă pot bucura nici dacă aş vrea. Nu mă pot bucura de necazul tău, nu-mi pot bate joc de durerea prin care treci oricât de mică şi neînsemnată ar fi, eu n-am sufletul plin de ură, nu port pică, nu port ranchiună.
Sufletul meu a ieşit la liman, a redevenit ce a fost cândva. Chiar şi cu o singură picătură de energie care mi-a mai rămas, am luptat, am continuat să lupt, pentru a-mi salva sufletu de la moarte. Acum el e capabil să iubească din nou, e capabil să emane bucurie dar mai ales e capabil să ierte. Am învăţat să nu port ranchiună şi acum mă simt pregătită să-ţi spun că te iert. Te iert, dar asta nu înseamnă că mă voi întoarce înapoi în braţele tale care sunt capabile de omor.
Sper să-ţi poţi găsi pacea şi liniştea sufletească de care ai mare nevoie şi să înveţi din greşeala ta. Foloseşte-ţi şi ultima picătură de energie care ţi-a mai rămas, foloseşte-o şi găseşte drumul spre casă şi ia-o de la capăt. Îţi doresc drum bun şi nu uita că deşi mi-ai făcut atât de mult rău te voi păstra într-un colţişor al sufletului meu, mereu. Adio!"
