Ti-ai făcut apariţia în viaţa mea fix când aveam ca regulă de bază să promovez cele 8 clase şi să ajung cât mai sus. Un moment fragil, nepotrivit şi riscant...ştiu!
Pe vremea aia ai făcut cunoştinţă cu o copilă naivă dar şi matură în acelaşi timp...ştiu, sună ciudat, dar aşa e! Te-ai lăsat fermecat de zâmbetul meu inocent şi Hocus Pocus, te-ai îndrăgostit, fără ca eu să fac vreo vrajă.
Te-ai înarmat cu răbdare, curaj şi perseverenţă apoi te-ai aşezat cu grijă lângă sufletul meu fragil. M-ai răsfăţat cu zâmbete şi sărutări furate pe neaşteptate, cu vorbe calde, cu sfaturi bune şi cu mesaje de dimineaţă venite la pachet cu sărutări dulci şi îmbrăţisări calde în miez de noapte.
De atunci te-am asociat mereu cu verbul „eşti”, cu substantivul „cămin”, cu adjectivul „tandru” şi cu adverbul „aici”.
Fără să vrei ai adus în viaţa mea renunţare de sine. Am preferat de 1.000 de ori să îndur în locul tău toate răutăţile, jignirile şi eşecurile iar tu să înduri toate complimentele, câştigurile şi victoriile mele.
Nu ştiu în ce moment al vieţii mele am fost nevoită să înlocuiesc verbul „eşti” cu „ai fost”. Undeva în adâncul sufletului voiam să-l înlocuiesc cu „vei fi”.
Din păcate mi-am dat seama că tu ai fost o lecţie uşoară dar şi grea, cu bune şi cu rele, cea mai frumoasă lecţie din viaţa mea, pe care am învăţat-o cu teamă, nu ştiam ce va urma, cu fiecare zi care trecea paralizam de teamă. O lecţie pe care am învăţat-o cu drag, cu interes, cu teamă şi cu speranţa că niciodată nu o să aibă un sfârşit.
Nu ştiu dacă este prudent să spun „adio”, cine ştie poate sfârşitul se va transforma cândva într-un nou început, dar nu voi trăi mereu cu speranţa asta.
Am învăţat că viaţa îţi poate deschide multe uşi şi poate continua poveşti care noi le credeam sfârşite, aşa că voi spune „pe curând”.
